• Dacă vrei să te-anunțe robotul de articole noi.

    Alătură-te altor 12 urmăritori

  • Blogu meu cu păreri:

  • RSS Flux necunoscut

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Cozonac ca la mama acasă

Anul ăsta așa s-a întâmplat că n-am avut cum să ajung acasă la mama de Paște. Îmi pare rău că nu am ajuns să-i gust delicatesele culinare. Așa că m-am pus frumos să fac un cozonac după rețeta ei tradițională. Țin să specific că e primul cozonac pe care l-am făcut vreodată. Citește în continuare

Anunțuri

Urangunatul și cratița…

... și de ce ar trebui să fie prieteni?
(studiu de caz ipotetic și aberație/pamflet)

Se iau următoarele stereotipuri:

  • femeia trebuie să stea la cratiță
  • bărbatul trebuie să pună de mâncare pe masă.

Se urmărește aplicarea lor pe Animal Planet: Citește în continuare

Obiceiuri culinare anacronice

În ultimii câțiva ani am urmărit mai mult din întâmplare cam ce se mănâncă în jurul meu. Îs surprins de cât de multe chestii grele și grase se găsesc la tot pasul și îs înfulecate de aproape toată lume: șaorme, pleșcăvițe, pițe, grătare, șnițele, cartofi prăjiți, tocănițe, ciorbe, etc.

Acum câteva luni m-am trezit în fața unei probleme surprinzătoare. Brusc, subit și dintr-o dată m-am trezit eu că nu vreau să mănânc chestii grele, măcar pentru o perioadă. Ei bine, plimbându-mă pe la restaurente (din alea accesibile, de zi cu zi 🙂 ) găseam aproape exclusiv grasimi, prăjeli și cărnuri. Cea mai ”lejeră” masă era ceva de genul piept de pui la grătar cu orez. Mai aveam varianta de salate… care erau din nou plictisitor de la fel și banale: salată de varză, salată „mixtă” (veșnicul amestec de roșii, castraveți și nu mai știu ce). Eventual pe alocuri găseai o salată grecească, de obicei la preț destul de exagerat.

Apoi m-am mai gândit la ce se mănâncă prin casele prietenilor mei. Dincolo de pachetele nesfârșite de pițe și alte bazaconii, ceea ce se gătea consta aproape întotdeauna în ingrediente de genul: carne (în cel mai bun caz de pui), ouă, diverse șunci, cârnați și salamuri, aproape întotdeauna cartofi prăjiți, cu puțin noroc mai auzeam de orez, cartofi fierți (piure sau natur) sau paste. Să nu uităm de smântână, și brânzeturi.

În principiu e de înțeles, venim dintr-o societate în care meniurile și în general domeniul culinar erau adaptate unui stil de viață complet diferit. Bunicul sau străbunicul nici unuia dintre noi nu stătea câte 8-10 ore la un birou sau în fața unui calculator/televizor aproape în fiecare zi. Nu aveau nevoie de ”sală”, jogging, sau ore de bicicletă seara mai mult cu forța, etc.

După o vreme bună de cujetat la diverse chestiuni și detalii de genul ăstora am ajuns la concluzia că asta e una dintre problemele destul de actuale ale populației din jurul nostru: cultura culinară anacronică ( 🙂 da, a trebuit să verific în dex să văd dacă e bine folosit termenul). Se mănâncă complet neadaptat unui nou stil de viață, și ne mai miră cum de ne ajunge obezitatea (”parcă se-ntâmpla doar în america”), că ne invadează diabetul și ulcerele (”se strică lumea, bunicii noștrii nu aveau atâtea boli”), etc.

P.S. Menționez că nu am studiat statistici, referințe, sau studii oficiale pentru articolul ăsta. Cele de mai sus sunt părerile și concluziile mele personale. Puteți fi de acord cu mine sau nu, în sinea voastră, sau mai jos în spațiul de comentat.

P.P.S. Hmm… acum mi-e poftă de o găleată de mici… =P~

Oloiu’ cel de toate zilele

Mi se pare puțin limitată cultura culinară a românului (aici mă refer la partea de românie pe care am cunoscut-o eu) de a folosi exclusiv veșnicul nostru ulei de aproape floarea soarelui. E drept ca uleiul nostru obișnuit e ieftin, la-ndemână și iar ieftin. Pe lângă treaba asta pare-se că prin secolul 18 uleiul de floarea soarelui a fost foarte promovat de biserici în spațiul ortodox (CEE), ca fiind o grăsime acceptată în alimentație în perioadele postului (wiki să ne trăiască), deci larga utilizare pe la noi se explică foarte bine și prin factori culturali.

Oricum, în ciuda culturii sau a prețului, îmi permit snobismul de a dori să-mi pun în mâncare ceva cu gust bun. Ce nu-mi place mie la el e că e de-a dreptul scârbos. Dă un gust destul de stupid prăjelii și mâncărurilor în care ajunge. Mai am și dubii că actualul ulei ieftin de pe rafturi e cel tradițional și complet OK din punct de vedere al consumului alimentar. Nu intru în detalii de sănătate, dar sigur ar fi și acolo destul de multe de spus.

Tre’ să recunosc că până foarte de curând nu foloseam nici eu nimic altceva. Dar asta pentru că ignoranța mea era încurajată de ignoranța tuturor din jurul meu. Dintre toți cei cu care discutam de mâncare sau le treceam prin bucătărie, nu țin minte să fi venit vorba de alte uleiuri.

Oricum, mai nou m-am dat pe uleiul de măsline și mă bucur să aflu ca din ce în ce mai mulți cunoscuți și necunoscuți concetățeni de-ai mei fac treaba asta. E drept că e scump comparativ cu al nostru clasic ”oloi”, dar diferența de gust, aromă și … cum să-i zic… senzația aia de bine de după ce ai mâncat, merită. Oricum, nu trebuie exagerat cu uleiul și prăjitul, așa că nu trebuie consumat foarte repede, nu te pune nimeni să arzi 4-5 sticle pe lună. Se găsesc pe piață și sortimente ieftine de ulei de măsline, adica diverse mărci care fac  15-18 lei/litru comparativ cu marea majoritate care sunt exagerate pe la 34-38 de lei. 🙂 Diverse alte variante de ulei de măsline, din alea stoarse din ”pomace” sau ”sansa” (sper că am scris bine), adică ulei stors din resturile de după ce a fost stors deja uleiul extra virgin (e ceva în neregulă dacă încă mi se pare cam nesimțită denumirea? :)) ). Nu știu sincer dacă astea sunt cu mult diferite față de cel de floarea soarelui ieftin de pe rafturi.

Rămâne să încerc și alte variante de uleiuri… am văzut tot felu de variante pe rafturi pe la magazinele mari. Ce n-am găsit încă e ulei de floarea soarelui extra virgin. Dacă ați văzut pe undeva sau știți vreo marcă vă rog sa-mi lăsați comentat mai jos. Îs foarte curios cum o fi la gust în mâncăruri.

Mâncarea aia multicoloră…

… de care vă povesteam vineri, am am făcut-o pân’ la urmă :D. Două poze, așa cât să ma laud și eu, pe urmă vă spun și două cuvinte despre ea (click pe poză șă vedeți și bobu de piper în detaliu):

Deci după cum videți voi acilea, a ieșit o farfurie foarte colorata și interesantă. Ce-am făcut a fost foarte simplu și pur ochiometric. Am încins niște ulei de măsline din ăla extra virgin (da’ ieftin pe cât posibil) și am țâpat acolo doi căței de usturoi doar zdrobiți (nu tăiați, cu cuburi, nu răzuit, pur și simplu zdrobiți între degete, sau cu mâneru de la cuțit pe dog).Am mai aruncat la grămadă două fire de ceapă verde tăiate mărunt și le-am lăsat să se frigă puțin. Am tăiat ardei de câte culori am găsit (aspect pur estetic, ardeiu’ e tot ardei la gust), cam câte o bucată, niște cubulețe de dovlecel din ăla lunguieț cu coajă cu tot, și le-am aruncat și pe ăstea acolo. Sare, piper, niște pătrunjel și mărar verde mărunțite, și lăsat la prăjit. Am mai scuturat tigaia, am mai amestecat, etc. După vreo 5-10 minute am luat tigaia de pe foc și le-am aruncat in farfurii. La un loc cu niște pește facut simplu și rapid de tot la cuptor au mers perfect.

Totul cap-coadă a durat 15-20 de minute (fără spălatul vaselor după ce-am mâncat). Am testat mâncarea pe 5 prieteni și au părut sinceri când mi-au zis ca a fost bun. 🙂 Sper numai să nu mă fi păcălit.

Vă las cu pozele și mă întorc la cutia mea de bere și un nou episod dubaș din Doctor Who. Spor la trebi. 😉

P.S. Na că era să uit: pentru poze, mulțămiri lui Adrian.

Limite stupide

Cam toată viaţa am trăit cu ideea stupidă că orice se găteşte cu ulei de floarea soarelui, totul se prăjeşte (mai puţin supele, e drept) înainte de orice, şi absolut orice fel de mâncare trebuie să aiba carne. Big fail, ştiu.

Ei, pe principiile astea am mers vreo doi ani, timp în care găteam aproape exclusiv următoarele: sosuri cu carne de pui cu sos de roşii sau smântână, paste, orez pilaf, şi eventual tentative de cartofi la cuptor. Bine, am expermentat şi cu alte chestii, dar astea erau preponderente.

Abia acu’ vre-un an sau mai puţin mi-am dat seama că de fapt există muulte alte chestii care pot fi gătite. Am încercat să găsesc reţete şi variante pe net, pe site-uri de reţete, dar nimic nu mă inspira suficient. Mă plictisea enumerarea seacă de ingrediente şi paşi. Într-un final am descoperit doi bucătari din „şăubiz”-ul străin care insistă pe alte aspecte decât simpla enumerare de reţete: Jamie Oliver şi Gordon Ramsey. Cel mai probabil îi ştiţi pe amândoi, că îs foarte cunoscuţi. Ce mi-o plăcut cel mai tare o fost accentul pe care ăştia doi îl pun pe parteade distracţie în timpul gătitului. Ei şi aşa încuiatul din mine a învăţat că gătitul îl faci degeaba dacă nu te simţi bine. Poţi să gateşti rupând, spărgând, mânjind, distrugând, ciopârţind, cam toate activităţile distructive (mai puţin explozia 🙂 ) se pot folosi în bucătărie pentru a găti – ce poate fi mai plăcut decât chestiile astea? Dacă eşti sau ai fost fan Jackie Chan, Dexter’s Lab, Power Rangers, Bugs Bunny, Tom şi Jerry, etc, nu are cum să nu-ţi placă să găteşti. Pe scurt, distructiv e distractiv ;).

După această revelaţie (de altfel la mintea cocoşului, dar ca mulţi alţii aveam şi eu imaginaţia blocată de limite stupide), mi-am dat seama că orice îţi cumperi de la raionul de alimente poţi amesteca, încerca, şi distruge pentru a scoate ceva nou din tigaie sau cuptor. În momentul de faţă cea mai faină chestie la gătit mi se pare că e surprinsă de aproape patetica exprimare „distrugi ca să creezi”… asta te poate face să te simţi un mic Vishnu în bucătărie.

Dacă nu te distrezi gătind, atunci îţi va fi corvoadă. Aşa că fiecare ar trebui, după părerea mea personală, să-şi găsească stilul de a găti care să-l distreze suficient şi care să i se potrivească. Gătitul e mult mai mult decât sa prăjeşti o halcă de carne sau să cureţi cartofi.

Mâncare multicoloră

Ete că vine şi ziua de unumai. Şi se-ntâmplă ca unumai să nu însemne mare lucru pentru mine personal, mai ales anul acesta pentru că pică sâmbătă. Oricum, în cinstea acestui unumai m-am gândit să savurez nişte grătărele/fripturi/cărnuri prăjite.

După ce aseară am atentat la reţeta sugerată ieri de Andrei Crivăţ pe eBucătăria, cu nişte adaptări personale (carnea a fost un cotlet subţire de porc şi peste am stors puţină zeamă de lămâie – ţuţ!), mâine mă tentează o carne de vită macerata puţintel cu ceva vin, nişte piper şi mai văd eu ce, şi friptă cum trăbă să fie savuroasă.

Focusul meu central pe mâine e însă garnitura. Mi-am luat aseară de prin Rea¤l ardei. De patru culori. Roşu, galben, verde şi portocaliu. M-am gândit să-mi prepar ceva multicolor. 🙂 Doară şi gătitul poate fi o joacă, nu? În fine, mă gândesc să îi gătesc gen feliuţe şi căliţi cu puţină ceapă, nişte usturoi de aromă, piper, şi ceva verdeţuri aromate – de văzut ce mai am prin frigider. Simplu, după tentaţii şi precis rapid – perfect pentru un începător. 😉

Deocamdată cam atât am de-mpărtăşit. Pe când mi-or mai veni idei de scris altecele vă anunţ. Între timp propun să ne poftim cu toţii pe terase, că doar e cald şi fain pe-afară.