• Dacă vrei să te-anunțe robotul de articole noi.

    Alătură-te altor 12 urmăritori

  • Blogu meu cu păreri:

  • RSS Flux necunoscut

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Ce-am înţeles eu din sosuri

Mă refer aici în principal la sosurile de paste, din astea am făcut eu mai mult. Înafară de unele excepţii, destul de mărunte, cele mai uzuale sosuri sunt făcute toată după o structură simplă de paşi. Pe baza aceste structuri apar înflorituri şi alte artificii care dau alte rezultate pe baza aceleiaşi chestii, dar baza e aceeaşi. Citește în continuare

Plăcintă în familie

Fiind într-o vizită scurtă de weekend pe-acasă pe la ai mei, azi am avut chef să gătesc. Cu maică-mea. A fost foarte fain, mai ales pentru că de vreo 8-9 ani, de prin primii ani de liceu, eu n-am mai făcut nimic pe-aici pe-acasă. Cum m-am apucat de un an doi să gătesc de capul meu, m-am gândit deci să le fac o surpriză alor mei. Citește în continuare

Complicatele uleiuri

În ultimele zile m-am lăsat mai moale cu gătitul. Alte griji și faptul că nu am mai avut cu ce să mă plimb prin piață să-mi iau cele trebuincioase m-au cam preocupat mai degrabă decât gătitul jucăuș.

Azi însă vreau să scriu câte ceva despre uleiuri. Cineva îmi atrăgea atenția într-un comentariu despre faptul că uleiul de măsline este prea toxic la gătit. M-am mirat inițial, și pe urmă m-am îngrijorat puțin, gândindu-mă că fac prostii. Citește în continuare

Urangunatul și cratița…

... și de ce ar trebui să fie prieteni?
(studiu de caz ipotetic și aberație/pamflet)

Se iau următoarele stereotipuri:

  • femeia trebuie să stea la cratiță
  • bărbatul trebuie să pună de mâncare pe masă.

Se urmărește aplicarea lor pe Animal Planet: Citește în continuare

Cât măsurăm mâncarea?

Îmi zicea azi o prietenă că în momentul în care citește „făină cât încape” la-nceputul unei rețete închide cartea/siteul.

Am auzit multă lume criticând diverse siteuri, bloguri și cărți culinare care nu indică măsuri clare pentru ingrediente. E drept că se folosesc poate prea des pe alocuri tot felu de cantități criptice gen „cât încape”, ”lingură”, ”linguriță”, ”pișcătură”, ”puțin”, ”niște”, etc.

Cantități exacte sunt adesea necesare și foarte binevenite într-o rețetă, mai ales într-o rețetă nouă,  însă nu întotdeauna cantitatea exactă e esențială.  Multe feluri de mâncare au marje largi de toleranță în privința cantității diverselor ingrediente. Diverse sosuri de paste, umpluturi de plăcinte, mâncăruri rapide gen legume sote, etc. pot fi făcute fără a măsura la miligram câtă brânză sau pastă de roșii pui. E drept, există un optim în orice. Dacă pui exact x,y grame de făină, aluatul are consistența perfectă, dacă răzuiești fix x grame de parmezan…, dar eu cred că asta e diferența dintre un chef și un bucătar amator.

Consider că nu prea contează măsurile exacte, cu virgulă, în bucătărie. E grozav dacă le poți respecta, dar nu e deloc o tragedie dacă aproximezi. Oricât ai încerca să pui cantitatea perfectă a fiecărui ingredient, chiar crezi că rotunjirile din rețetă nu sunt tot o aproximare? De ce 200 grame de făină și nu 193 grame? Cantitățile rotunde din majoritatea rețetelor sunt la rândul lor niște aproximări orientative, e drept, mai sugestive decât ”cât încape” sau ”după gust”.

Sunt foarte importante măsurile cât mai exacte în diverse rețete mai complexe sau mai sensibile (să zicem în prăjituri de exemplu) și prind bine în rețetele simple mai ales începătorilor. Dar nu cred ca e nevoie ca vreun începător să dea înapoi de la o rețetă doar pentru că nu sunt foarte clare cantitățile. Sugestia mea e să încerce după cum înțelege diverșii termeni aproximativi și să vadă ce iese, sau, dacă nu vrea să riște, să mai dea un google – nu cred că există vreo rețetă pe net care să apară pe un singur site. Poate apare altundeva explicată mai limpede.

Primesc corectări și completări în comentariile de mai jos.

Obiceiuri culinare anacronice

În ultimii câțiva ani am urmărit mai mult din întâmplare cam ce se mănâncă în jurul meu. Îs surprins de cât de multe chestii grele și grase se găsesc la tot pasul și îs înfulecate de aproape toată lume: șaorme, pleșcăvițe, pițe, grătare, șnițele, cartofi prăjiți, tocănițe, ciorbe, etc.

Acum câteva luni m-am trezit în fața unei probleme surprinzătoare. Brusc, subit și dintr-o dată m-am trezit eu că nu vreau să mănânc chestii grele, măcar pentru o perioadă. Ei bine, plimbându-mă pe la restaurente (din alea accesibile, de zi cu zi 🙂 ) găseam aproape exclusiv grasimi, prăjeli și cărnuri. Cea mai ”lejeră” masă era ceva de genul piept de pui la grătar cu orez. Mai aveam varianta de salate… care erau din nou plictisitor de la fel și banale: salată de varză, salată „mixtă” (veșnicul amestec de roșii, castraveți și nu mai știu ce). Eventual pe alocuri găseai o salată grecească, de obicei la preț destul de exagerat.

Apoi m-am mai gândit la ce se mănâncă prin casele prietenilor mei. Dincolo de pachetele nesfârșite de pițe și alte bazaconii, ceea ce se gătea consta aproape întotdeauna în ingrediente de genul: carne (în cel mai bun caz de pui), ouă, diverse șunci, cârnați și salamuri, aproape întotdeauna cartofi prăjiți, cu puțin noroc mai auzeam de orez, cartofi fierți (piure sau natur) sau paste. Să nu uităm de smântână, și brânzeturi.

În principiu e de înțeles, venim dintr-o societate în care meniurile și în general domeniul culinar erau adaptate unui stil de viață complet diferit. Bunicul sau străbunicul nici unuia dintre noi nu stătea câte 8-10 ore la un birou sau în fața unui calculator/televizor aproape în fiecare zi. Nu aveau nevoie de ”sală”, jogging, sau ore de bicicletă seara mai mult cu forța, etc.

După o vreme bună de cujetat la diverse chestiuni și detalii de genul ăstora am ajuns la concluzia că asta e una dintre problemele destul de actuale ale populației din jurul nostru: cultura culinară anacronică ( 🙂 da, a trebuit să verific în dex să văd dacă e bine folosit termenul). Se mănâncă complet neadaptat unui nou stil de viață, și ne mai miră cum de ne ajunge obezitatea (”parcă se-ntâmpla doar în america”), că ne invadează diabetul și ulcerele (”se strică lumea, bunicii noștrii nu aveau atâtea boli”), etc.

P.S. Menționez că nu am studiat statistici, referințe, sau studii oficiale pentru articolul ăsta. Cele de mai sus sunt părerile și concluziile mele personale. Puteți fi de acord cu mine sau nu, în sinea voastră, sau mai jos în spațiul de comentat.

P.P.S. Hmm… acum mi-e poftă de o găleată de mici… =P~

Oloiu’ cel de toate zilele

Mi se pare puțin limitată cultura culinară a românului (aici mă refer la partea de românie pe care am cunoscut-o eu) de a folosi exclusiv veșnicul nostru ulei de aproape floarea soarelui. E drept ca uleiul nostru obișnuit e ieftin, la-ndemână și iar ieftin. Pe lângă treaba asta pare-se că prin secolul 18 uleiul de floarea soarelui a fost foarte promovat de biserici în spațiul ortodox (CEE), ca fiind o grăsime acceptată în alimentație în perioadele postului (wiki să ne trăiască), deci larga utilizare pe la noi se explică foarte bine și prin factori culturali.

Oricum, în ciuda culturii sau a prețului, îmi permit snobismul de a dori să-mi pun în mâncare ceva cu gust bun. Ce nu-mi place mie la el e că e de-a dreptul scârbos. Dă un gust destul de stupid prăjelii și mâncărurilor în care ajunge. Mai am și dubii că actualul ulei ieftin de pe rafturi e cel tradițional și complet OK din punct de vedere al consumului alimentar. Nu intru în detalii de sănătate, dar sigur ar fi și acolo destul de multe de spus.

Tre’ să recunosc că până foarte de curând nu foloseam nici eu nimic altceva. Dar asta pentru că ignoranța mea era încurajată de ignoranța tuturor din jurul meu. Dintre toți cei cu care discutam de mâncare sau le treceam prin bucătărie, nu țin minte să fi venit vorba de alte uleiuri.

Oricum, mai nou m-am dat pe uleiul de măsline și mă bucur să aflu ca din ce în ce mai mulți cunoscuți și necunoscuți concetățeni de-ai mei fac treaba asta. E drept că e scump comparativ cu al nostru clasic ”oloi”, dar diferența de gust, aromă și … cum să-i zic… senzația aia de bine de după ce ai mâncat, merită. Oricum, nu trebuie exagerat cu uleiul și prăjitul, așa că nu trebuie consumat foarte repede, nu te pune nimeni să arzi 4-5 sticle pe lună. Se găsesc pe piață și sortimente ieftine de ulei de măsline, adica diverse mărci care fac  15-18 lei/litru comparativ cu marea majoritate care sunt exagerate pe la 34-38 de lei. 🙂 Diverse alte variante de ulei de măsline, din alea stoarse din ”pomace” sau ”sansa” (sper că am scris bine), adică ulei stors din resturile de după ce a fost stors deja uleiul extra virgin (e ceva în neregulă dacă încă mi se pare cam nesimțită denumirea? :)) ). Nu știu sincer dacă astea sunt cu mult diferite față de cel de floarea soarelui ieftin de pe rafturi.

Rămâne să încerc și alte variante de uleiuri… am văzut tot felu de variante pe rafturi pe la magazinele mari. Ce n-am găsit încă e ulei de floarea soarelui extra virgin. Dacă ați văzut pe undeva sau știți vreo marcă vă rog sa-mi lăsați comentat mai jos. Îs foarte curios cum o fi la gust în mâncăruri.